joi, 20 septembrie 2018

Ploaie....cu bule


Doamne, de cand tot asteptam o seara însoțită de ropotul viu al ploii, de mângâierea ce ti-o aduc picăturile ce se astern, una câte una, in rândul uscatului. Temperatura parca înțeapă la piele, însă după atâta amar de vreme caniculară, e o dezmierdare sa simți adierea răcoroasă a vântului.
Intr-o asfel de noapte, instrospectia e un must! Și indiferent de voința ta, aluneci ușor spre amintiri. Amintiri mai recente sau mai îndepărtate, simple amintiri sau scenarii imaginare pline de patos și vibratie sufleteasca. 
Și aluneci asa ușor pe acest frumos tobogan, pana ce ajungi sa te desprinzi de prezent. Ajungi astfel pe tărâmul momentelor trecute sau a celor niciodată întâmplate. Ești personajul principal și totuși rămâi un simplu spectator. Ai un dublu rol. Inima începe sa își accelereze ritmul la revederea unor scene de mult aruncate in cufărul uitării. Pana și praful era de-o șchioapa pe capacul său, îngălbenit de vreme.
Devii, astfel, martorul a ceea ce ai trăit cândva. Fie ca e vorba de o poveste de dragoste, fie ca e vorba de prietenie, aventura și alte feluri de întâmplări. Fiecare își amintește ceea ce i-a rămas cel mai bine întipărit pe suflet, ceea ce a fost scris cu litere de tipar cândva. Este adevărata zicala “Nu contează ce spun oamenii, ci cum te fac sa te simți.” Frecventa, ce te face sa vibrezi cu o persoana, nu o întâlnești cu o alta. Iar momentele ce tie iti ating coarda sufletului, pot doar sfiora celălalt suflet. Totul se rezuma la perspectiva. De a iubi sau de a fi iubit. 
Stand și ascultând bătălia ce se da afara între miile de picături de ploaie și acoperișurile orașului, melancolia și setea de reflecție ma împing către frigider, unde sade stăpâna o sticla de spumant dulce. Exact ceea ce îmi place mie. Cândva, obișnuiam sa apreciez un vin roșu sângeriu, dar la fel de dulce, pana la orele mici ale nopții, însă timpul schimba multe lucruri. 
Îmi scot un pahar elegant, cu picior înalt, special pentru astfel de băutura, și il umplu pe jumătate. Bulele, ce se joaca in lichidul auriu transparent, deja ma invita la visare. O visare cu ochii deschiși.
Asa ca îmi iau paharul și ies pe terasa. Păcat de oraș și de luminile lui. Ar fi fost un cer superb. Sub protecția acoperișului, ma așez și închid ochii. Inspir. Expir. Îmi umplu plămânii cu aer curat, iar mirosul ploii ma imbratiseaza. Parca timpul sta in loc. Ma hrănesc cu sunetul picăturilor, ce se lovesc de tot ce întâlnesc in calea lor. Nu mai aud nimic altceva. Sunt in plină visare. Iar in acest decor, se derulează amintirile unor momente trecute, ca un film mut. Nu e nevoie de sunet. Știu deja ce s-a spus atunci. Dar mai ales, știu ce am simțit. Un copil, intr-o noapte ploioasa. O adolescenta târzie, in ceea ce avea sa ii fie o seara de neuitat. O visătoare, ce nici măcar nu bănuia ca ii va fi furată inima. Pe ploaie, departe de oraș, venită cu alt scop. 
Minutele treceau, sorbirile din pahar aproape ca il golisera, iar filmul mut se apropia de final. Când, deodată, prezentul îmi bate pe umăr, trezindu-ma parca dintr-un somn adânc. Am tresărit atât de tare, încât abia atunci am realizat cât de mult fusesem plecată pe drumul bulelor de aur. 
Am un motănel, căruia ii înghețaseră lăbuțele afara și care stăruia sa ma bage in casa cu el, lipsindu-i cu desăvârșire capacitatea de a intelege ca eu eram doar fizic acolo, in rest, pluteam. Sau poate ca tocmai aceasta visare l-a preocupat, văzând ca nu mai dădeam semne ale realității. Cert este ca, odată cu el, a rămas doar o dara de fum din mintirea mea. 
In casa cu noi, Martin! Toate lăbuțele la caldura! 
Pasind pragul casei, îmi întorc privirea către cer. Doar natura te poate purta pe tărâmuri negândite. Natura, și un pahar cu bule. 
Cheers, darling!

Midnightcat