De poveste (part 3)

Am fugit usor pe scari, pana in camera mea, iar odata inchisa usa, am rasuflat usurata. Parca scăpasem de o corvoada sau de un pericol. Ma simteam in siguranta in spațiul meu. Inima încă mai bate puțin accelerat după tot ce se întâmplase, însă intenționez sa o ignor și sa ma bag la somn. Am pus capul pe perna așteptând sa adorm, însă gândurile nu îmi dădeau pace. Îmi imaginam cum ar fi fost dacă....daca Eva nu apărea in acel moment. Dar dacă apărea exact când ar fi fost prea târziu? Poate a fost mai bine asa. Nu știu ce a fost cu el in seara asta, dar sigur a fost un episod izolat. In încercarea mea de a ma convinge de efemeritatea momentului, intr-un final, am adormit.

Razele soarelui m-au trezit, lovindu-mi pleoapele cu lumina lor, însă încălzindu-mi chipul cu a lor caldura. 

Deschis timid ochii și bâjbâi după telefon sa văd cât este ceasul. Când il ridic de pe noptiera, îmi da o veste al naibii de proasta. Era ora 10, iar noi stabilisem cu o zi înainte sa mergem la zăpada in jumătate de ora de acum. Alarma asta nenorocita niciodată nu te ajuta când ai nevoie. Când ești la munca și ai mai dormi 10 minute, suna din toți rărunchii, când ești liber, dar ti-ai făcut și tu, ca omul, un program, doarme pe ea și chiar și prin puterea minții reusesti sa o opresti, ca d ar trebui sa sune insistent. Alarma ingrata.

Cand am realizat cat e de târziu, am sărit din pătura, direct la baie, in încercarea de a arata cât de cât decent înainte sa cobor la ceilalți. Repede in dus, apoi periaj ultra rapid și in final, crema mai mult aruncată pe fata, decât aplicată. Pentru etapa cu rimel am zăbovit ceva mai mult, intru cât este unica piesa de machiaj pe care o folosesc. Rareori mai recurg și la ruj, gloss și alte astfel de accesorii, însă rimelul nu lipsește niciodată. 

După ce m-am asigurat ca oglinda nu ma refuza, am zis sa ma cobor in salon și sa ma alătur celorlalți. Episodul de aseara părea a fi undeva departe și ma întrebam dacă nu cumva emoțiile mele au făcut ca totul sa para atât important. Voi afla pe parcurs dacă asa stăteau lucrurile. 

Închid usa camerei și când ridic ochii, in balcon, il văd direct pe Robert. O privire intensa, însă preț de doar câteva secunde. Din spatele lui apare Eva, ce ma saluta cu mâna. Îi intorc salutul și ma chinui, încurcată, sa schimonosesc un zâmbet. Se vede ca mi-a ieșit din moment ce îmi zâmbește înapoi. Apoi, ma scutur de supriza revederii, și cobor cele câteva trepte de lemn pentru a ajunge la ceilalți.

Iar cum o cabana nu e o cabana, pana nu are lambriu pe pereți și mobila și scări de lemn, exact asa era și acolo. Problema cu lemnul e ca scârțâie, iar de cum am reușit sa pun piciorul pe treptele din mijloc, nu m-a scutit de trâmbițat. Toată atenția celor din jur era asupra mea și glumele nu au întârziat sa apăra. 

• Te-ai trezit, Frumoasa din pădurea adormita?
• Cred ca era și cazul, dacă vrem sa ajungem in timp pe pârtie, spune V. arătând spre ceasul de la mâna sa.

Noroc ca nu sunt o tipa timida și nu ma pierd ușor cu firea(exceptând anumite momente). 

• Voi chiar nu ați inteles ca prințesele se lasa așteptate? Spun zeflemitoare și sigura pe mine, in timp ce terminam de coborât scările. 

Rasul a fost general și câteva răspunsuri de genul “Aoleu” sau “Nu ma înnebuni”.

• Decât sa va smiorcăiți aici cu toții, mai bine va gândeați și la sărmana de mine, ca poate as fi vrut și eu un ceai de dimineata asa. 
• Ne-am gândit, maria ta, spuse Oana zâmbind. Acum ajunge. 
• Cât e gluma e panarama, sunteți toți gata de plecare?
• Toți mai puțin Prâslea cel Voinic cu merele de tabla, spuse V., făcând aluzie la Robert. Nici domnul crai nu a binevoit încă sa ne bucure privirile cu a sa prezenta. 

După câteva zâmbete malițioase, am savurat ceaiul cald, binevenit in acea dimineata turbo. Parca îmi trezea toate simțurile.

• Oricum, sa știi ca Robert era in balcon cu Eva, când am coborât eu, deci sigur nu va întârzia sa apara.

Nici nu apucat bine sa termin fraza ca hop, și ei pe scări. 

• Ziceați ceva noi? întreabă Robert.
• Nu, nu! Doar ca ați ajuns cam devreme, glumește V. 
• Hai lasa, ca avem tot timpul sa ne bucurăm și de zăpada. Toată ziua e a noastră azi. Și prevăd o mare bulgăreala.
• Eu parca as vedea și câteva “botezuri”, asa ca in copilărie, ca tot ne știm de atunci, spune C., aruncându-mi priviri sagetatoare.

Eu ma amuzam copios, însă ceilalți, prinzând din zbor o tenta părtinitoare a lucrurilor, încep cu glumele pe seama noastră.

• Rău nu ar fi C., poate, poate iese ceva după zăpada asta, spune Oana chicotind.
• Da, da! Ies sigur niște lucruri. Ochii celui care ma umple de zăpada.
• Aoleu, Raluca. Ce rea ești, rrrrr! Spuse C. zâmbind.
• Motanii in călduri rămân prosti pe lângă urletele mele, cât despre ghiare, doar ce mi le-am pus la punct. 

Și, râzând, ii arat proaspăt făcuta manichiura. 

• Atunci o iau ca pe o provocare. 
• Deal! spun eu incantata de cuvântul provocare. 

Incantata eu, pentru ca,doar ce ma ridic de pe canapea sa merg sa îmi iau geaca pe mine, dau fugitiv de chipul dezaprobator a lui Robert. Zâmbesc befard și îmi spun in gând “lasa ca te văd eu acum, ce fel vei face fata situației, Mr. Iceberg, topit in unele nopți”.

P.S.: I love you...

De ce te iubesc?!

Te iubesc, pentru ca stii sa aprinzi in inima mea cele mai sincere sentimente.

Te iubesc, pentru ca am crescut impreuna si am invatam unul de la celalalt ce inseamna iubirea.

Te iubesc, pentru ca mi-ai fost prima piatra de capatai in istoria sentimentelor.

Te iubesc, pentru ca imi esti sot, iubit, frate si prieten.

Te iubesc, pentru ca mi-ai daruit sansa de a fi mama.

Te iubesc pentru tatal care esti copilului nostru, pentru dedicarea si rabdarea cu care o însoțești zilnic, pentru iubirea cu care ii ghidezi necontenit pașii.

Te iubesc atunci când vii acasă și iti văd ochii luminându-se când intri in prag.

Te iubesc, pentru ca alături de tine pot fi eu. Puerila, inocenta, emotiva, geloasa, nervoasa, urâta sau frumoasa. Eu.

Te iubesc in zilele in care ne plictisim pe canapea sau lenevim la televizor.

Te iubesc duminica dimineata, când te furișezi la noi in camera și ne dai “buna dimineata”.

Te iubesc când ma faci sa rad și iubesc sa te aud râzând.

Te iubesc când ne înțelegem din priviri.

Te iubesc când îmi completezi propozițiile sau când îmi anticipezi gândurile.

Te iubesc când facem clătite la micul de jun.

Te iubesc, pentru ca iti place sa stam toată ziua in pijamale.

Te iubesc când îmi amintesc cum obișnuiam sa ne batem cu perne.

Te iubesc când inventezi cuvinte și ne prăpădim de rad la auzul lor.

Te iubesc, pentru ca îmi aduci un zâmbet când ma gândesc la tine, și pentru ca îmi încălzești sufletul atunci când totul in jur este gri.

Te iubesc când, noaptea, te întorci in pat și ma strângi in brate.

Te iubesc pentru grija pe care ai avut-o fata de mine cand eram cu burtica.

Te iubesc cand ne chinuim sa cadem de acord la ce sa ne uitam seara la tv, si tu adormi dupa 10 minute.

Te iubesc, pentru ca, deși ma enervezi la culme uneori, tot nu ti-as sparge capul.

Te iubesc când ma ajuți cu treburile casei.

Te iubesc când povestim de peste zi, cand ma asculti și cand îmi spui, când ne amuzam și când ne informam.

Te iubesc când facem glume unul pe seama celuilalt, fără a ne supăra, ba chiar râzând cu gura pana la urechi.

Te iubesc când mergem in vacante și avem timp de noi.

Te iubesc când depănăm amintiri și când proiectam viitorul.

Te iubesc, pentru ca alături de tine ma simt, la rândul meu, iubita.

Te iubesc, pentru ca îmi apreciezi calitatile și îmi recunoști valorile. 

Te iubesc, pentru ca nu îmi îngrădești libertatea și nici nu îmi tai aripile.

Te iubesc, pentru ca ne pui mereu pe primul plan.

Te iubesc, pentru ca mi-ai fost alături in cele mai dificile momente și ca ai știut sa îmi spui ceea ce aveam nevoie sa aud. 

Te iubesc, pentru ca m-ai ridicat când am căzut. Fără critici sau reproșuri, ci doar cu încredere, înțelegere și iubire.

Te iubesc, pentru ca alături de tine am împlinit visuri, am depășit obstacole și am făcut planuri de viitor.

Te iubesc când iti destăinui frământările.

Te iubesc când îmi împărtășești sentimentele, când imi spui ce sălășluiește in inima ta.

Te iubesc când îmi demonstrezi zilnic grija și dragostea, pe care ne-o porți.

Chiar și când devii antipatic, te iubesc. 

Te iubesc și cu soare și cu vânt, și in plină zi și in miez de noapte.

Te iubesc, pentru ca îmi ești trecut, prezent și viitor.

Te iubesc, pentru ca nu as sti altfel.

Te iubesc, pentru ca te iubesc.

Midnightcat 

De poveste (part 2)

[....]

Ma simteam exact ca un copil caruia i-ai luat acadeaua. Puteam sa jur ca vazusem, in gesturile lui, intenția. Cazusem prada jocului asta exact ca o găina leșinata. Atat de suparata eram pe mine. Robert, in schimb, statea neclintit in fata fotoliului meu. Astepta o reactie si a vazut-o, iar acum se amuza pe sub mustati, exact ca un cocos umflat in pene.

Ei, lasa! Mai vedem noi care pe care, aici! imi spuneam in gand eu. Si ca o reactie fizica, am suflat fumul de tigara fix in direcția lui. A început a rade de-a binelea.

• Doar atât?! Eu știu spusele acestui gest, dar nu trebuie sa ma intoxici cu fum. Erau suficiente câteva cuvinte. Și zâmbește zeflemitor, in continuare.
• Am suflat fumul spre tine, pentru ca îmi acoperi peisajul. Poate te dai mai la o parte puțin. Cât despre cuvinte, nu știu la ce te referi. 
• Aaaa, nu știi....da...poate ar trebui sa iti reîmprospătez memoria nițel. Iar de dat, nu am de gând sa ma dau la o parte, ca și-asa sunt mai frumos decât ce vezi in jur. 

Moama, ce tupeu pe băiatul asta! Și câta lipsa de modestie, gandeam eu puțin nervoasa și incerta. Nu înțelegeam unde voia sa ajungă cu glumele astea.

• Făt-Frumos, ti-au murit lăudătorii? Ii spun zâmbind și trăgând ultimul fum din tigara.
• Nu, draga mea, doar ca ochii tai vorbesc. Iar eu știu sa ma văd prin ei. Și deodată devine serios, așteptând parca replica mea.

Auzind acel “draga mea”, chiar și aruncat intr-un joc de cuvinte, m-a răscolit, m-a încurcat. Nu știam ce sa ii mai spun, asa ca am tăcut. Voiam sa văd dacă mai spune el ceva, însă și el aștepta. Intr-un final, îmi spun in gând ca ar fi mai sanatos pentru amandoi dacă as pleca la mine in camera și am încheia discuția asta aici, înainte sa ne audă cineva. Il privesc fix timp de câteva secunde și ma ridic. El face ochii mari, surprinși parca de gestul meu.

• Cred ca am sa merg la somn și am sa iti restituiesc păturica.

Trec de masa și când ajung in dreptul fotoliului sau, spre surprinza mea, se ridica in picioare si ma prinde de mâna.

• Stai!....Iartă-ma, te rog, dacă am zis ceva aiurea.
• Ooo, domnul “Perfect” a pățit ceva? Râdeam eu, însă nu știam ce sa ii spun. Eram agitata și nu știam ce însemna gestul lui atât de fățiș. Nu ma asteptam la asta.
• Raluca, lasa jocurile. Ma privea serios și dintr-o data atmosfera se schimba. Acum plutea un suspans in jurul nostru. O dorința, o emoție sinceră. Iar eu eram împietrită. Exact ca o adolescenta. Nu știam ce sa fac. Simplul meu nume, rostit de el, parei ceva sublim. Iubeam sa il aud rostindu-mi numele. Si iata ca o spunea. Acum, aici. Cand nu m-as fi asteptat vreodata, desi imi facusem mii de scenarii imaginare.
• Robert, ce vrei de fapt? Am simtit o reala placere sa ii pronunt numele, iar el a simtit asta. De aceea a și zâmbit in colțul gurii. Obișnuiam sa ne tachinam cândva cu rostitul numelor.
• Frumos suna numele meu, pe buzele tale. 

Încă ma ținea de mâna și nu părea sa vrea sa mi dea drumul prea curând. Eu ma simteam parca intr-un vis. Ma asteptam in orice moment sa ne întrerupă cineva. Însă era liniște. Toți dormeau. Toți, in afara de mine și de Robert. 

• Uite ce e Robert. Nu știu dacă vorbește vinul fiert sau somnul sau mai știu eu ce joc vrei sa joci, însă eu nu ma bag. Cred ca cel mai bine ar fi sa mergem, fiecare, la somn. Mâine sigur vei reveni la normal. 
• Nu cred ca mi-a fost de ajuns vinul fiert, încât sa nu mai am habar de ce vorbesc. Asa cum, de altfel, ti-am spus și prin mesaje. 

Wow! Și uite ca nu vorbea băutura din el. Uite ca a pus punctul pe “i”. A deschis cutia pandorei. A amintit de discuțiile noastre. Au fost ceva timp in urma, însă între noi a rămas ceva neterminat. Ceva ce revederea a scos la iveală. Știam foarte bine despre ce vorbea, însă ma temeam ca nu e nici locul și nici momentul potrivit pentru “noi”. Mai ales ca el nu fusese niciodată tipul declarativ. Fusese destul de rezervat pe anumite cuvinte sau, când arunca câte un cuvânt greu, aveam impresia ca nu il valorează la fel de mult ca mine. De aici și marea mea surprindere in a-l auzi in seara asta.

• Chiar vrei sa vorbim despre asta acum??? Aici?? Spun eu, mai mult in șoaptă. 
• Cred ca e inevitabil, ajunși in punctul asta. Și simt cum ma trage de mâna, spre a ma apropia de el. Inima mi-o luase la fuga de-a binelea. Eram atât de emoționată, încât abia dacă mai puteam gândi ceva. Însă, intr-o sclipire rațională, îmi eliberez mâna din strânsoarea lui și ma îndrept spre usa cabanei, cu intenția sa intru înăuntru. Însă Robert ma prinde de brat și ma lipește cu spatele de perete, exact lângă tocul ușii. Era atât de aproape, încât împărțeam același aer in 15 de cm pătrați. Speram sa nu îmi audă inima ce galopa de parca ar fi vrut sa iasă din piept. Doamne, ce emoție. Nu credeam ca va avea efectul asta asupra mea. 
• De ce fugi? De cine fugi?

Eu taceam mâlc. Emoțiile îmi gâtuiau orice cuvânt.

• Ti-a mâncat pisica limba? Sau ti-e frica de răspuns?

Il priveam fix in ochi și nu scoteam un sunet. Îmi simteam doar pieptul ce se umfla cu fiecare respiratie. 

Robert se apropie și mai mult, și îmi șoptește la ureche, cu obrazul lipit de obrazul meu.

• Poate ti-e teama ca nu ma vei putea respinge și ca te vei pierde in brațele mele.

Doamne, ce fel suna asta. Al naibii de bine. Și totuși ma surprindea franchețea lui. Era totul un joc încă?

Își îndepărtează buzele de urechea mea și revine in fata mea, cu fruntea lipita de fruntea mea. Spațiul dintre buzele noastre era aproape imperceptibil. Un fir de ața le despărțeau. As fi lăsat tot, prejudecăți, riscuri, dubii, nesiguranțe, și m-as fi lăsat purtată pe buzele lui. L-as fi lăsat sa îmi invadeze sufletul fără remușcări. M-as fi înfruptat din acel sărut cu toată pasiunea reprimată de atâta timp. M-as fi pierdut cu adevărat in brațele lui, fără regrete. Iar Robert știa asta. La fel de bine cum simteam și eu dorința lui de împărtăși aceleași emoții, de a le da frâu liber. Frâu ce avea sa fie încă țintuit de împrejurări, deoarece exact in momentul contopirii buzelor noastre, vedem lumina aprinzându-se in cabana. Am sărit amandoi instinctiv și îndepărtarea a urmat, inevitabila. Știam amandoi ca făceam ceva interzis și poate tocmai asta sporea dorința noastră de a ne aparține, din imposibilitatea de a o face. 

Am zărit-o prin geamul ușii pe Eva. Da...tocmai ea. Robert s-a asezat înapoi pe fotoliu si a tras pătura pe el, iar eu știam ca a venit momentul sa ies din scena. Am mers pana la gardul ce separa cele doua terase, care împrejmuiau cabana și, inainte sa trec dincolo, il privesc. El deja ma urmărise cu privirea și când acestea ni s-au întâlnit, in umbra nopti, am citit in ochii săi, un “lucrurile nu rămân asa, trebuie sa vorbim”. O privire cât o mie de cuvinte...

De poveste

E fain sa fii iarasi printre prietenii de odinioară. Te uiți la fiecare dintre ei și vezi cât s-au maturizat și ce intorsaturi a luat viața fiecăruia dintre ei. Meditam asa asupra lucrurilor, când ma trezește din visare un “Ralucaaaa”, tare și răspicat. 

• Da mey, te ascult! 
• Ori dormeai cu ochii deschiși? 
• Nu, nu! Eram foarte atenta la ce se discuta.

Nu prea il convinsesem prea mult pe V., unul din amicii mei, pentru ca încă ma privea suspect. 

Încercam sa par cât se poate de prezenta și sa nu îmi dau de gol zbuciumul interior. Nimeni nu trebuia sa știe ce a fost, și poate încă mai este, in sufletul meu și al lui. Cu atât mai mult cu cât fiecare a făcut propriile alegeri, el având acum alături o soție. 

Ma uitam pe furiș sa ii văd chipul, sperând ca o privire sa trădeze ceea ce simțea. Dar era precaut. Precaut sau indiferent? Greu de descifrat. 

Nu schița niciun zâmbet in afara a ceea ce i se părea cu adevărat amuzant. Nu făcea niciun efort in plus pentru a se simți bine. Era natural. Eram între prietenii de o viața....dintr-o prima viața, când lucrurile erau diverse, iar noi eram copii. Nici nu visam unde aveau sa ne poarte pașii in viitor. 

După câteva povestiri și glume între noi, ca doar ne permitem, am zis sa nu o fac tocmai acum pe “rușinoasa retrasa”, mai ales ca nu îmi sta in caracter. Și uite asa, ma trezesc ca il întreb pe el, Robert:

• Și ce mai zici mai Robert? De o viața nu ne vedem. Totul bine? Cum e viața de om însurat?

După o privire surprinsă și un surâs imperceptibil aproape, îmi spune:

• Eh, cum sa fie, bine. Am ajuns la etapa când trebuia sa o fac și pe asta, nu?! 
• Da, corect! E bine ca ai reușit sa iti păcălești soția ca ești baiat de treaba.

Si am zâmbit befard. Toți începuseră sa rada la replica mea. Mi-am întors privirea către ea, soția lui, ce parca il sorbea din priviri, in timp ce se amuza la gluma mea.

• Sa știi ca și noua, la început, ni s-a părut foarte ok. Mai târziu am aflat ca nu știe și el sa dea un semn de viața la prieteni și ca e tare incapatanat. 
• Da, da! Recunosc ca le are pe ale lui, dar am vazut in el barbatul pentru mine. Deci, mai inchid ochii la sosetele nebagate in cos uneori.

Simpatica Eva. Tine si la gluma. Mi-a lasat o impresie buna. Poate am fi fost prietene, daca nu as fi fost atat de prinsa in mrejele povestii cu sotul ei. Dar asta nimeni nu o stia si nici nu trebuia sa o afle. 

• Raluca, lasa prostiile, tu nu te pui la casa ta?
• Pai de ce, frate, cand pot sa ma pun la casa altcuiva?!

Si toti am izbucnit in ras. I-am surprins atunci lui Robert o privire scurta si plina de inteles. Stia ca il tachinez si stia ca imi place sa fac asta, daca aveam ocazia. Iar acum eram pe cea mai mare scena, fata in fata, dar atat de departe. 

Mereu ma intrebasem cum ar fi fost sa ne vedem si sa nu putem fi altceva decat amicii din copilarie. Sa nu ne putem atinge sau sopti, ci doar sa ne putem privi, stiind tot, înțelegând tot cu un zâmbet.

Și uite ca momentul asta a venit. Nici nu știam cum voi reacționa, sau cum va fi el. Ce vom simți sau ce vom gândi. 

După atâtea declarații și un amalgam de sentimente, uite-ne ajunși la momentul real, când putem fi aproape, dar nu alături. 

După alte câteva ore de povestiri și aduceri aminte, deja ma simteam ca acasă. Parca nu as fi plecat din gasca asta niciodată. Ma simteam tare bine între ei, amintindu-ne vremurile frumoase. 

Eram cu toții strânși intr-o faina cabana, rustica, la munte. Sa va descriu priveliștea? Mi-e ca ma veți invidia pentru ce îmi era dat sa văd. Era o seara de iarna, nu foarte geroasa, însă plină de sclipirea alba a zăpezii. O nea perfecta pe alocuri, neatinsa de urmele pașilor noștri. Bolta era plină de licarirea stelelor, ce iti tăiau rasuflarea cu maiestuozitatea cu frumusetea lor, departe de luminile orașului. Aerul, un pic tăios, era proaspăt și suficient de rece încât sa formeze aburi la fiecare respirație a noastră.

In casa, un șemineu imens ne încălzea trupurile și sufletele. O oala mare de vin fiert, cu mar și scortisoara, ne îmbia simțurile și ne desfăta mintea. Eram veseli și îmbujorați, bucuroși de locuri, dar mai ales de oameni, de regăsirea noastră. 

Trecut de ora 12 noaptea, gasca a început sa se împuțineze pana ce am mai rămas doar eu, Robert și Eva, și alți 2 prieteni. 

• Frate, ați văzut cat e ceasul? Cred ca mergem și noi la somn. Raluca urci?
• Nu, prefer sa mai stau puțin, sa ma ia somnul mai bine.
• Iti mai aduc niște vin fiert?
• Dacă ești drăguța, ii spusesem Oanei, mi-ar face o favoare. Rămân datoare cu o cafea pentru mâine dimineata.
• Stai liniștita! Ce nu fac eu pentru prieteni?! Robert, vreți și voi vin?
• Nu, mersi, Oana. Cred ca ne retragem și noi la dormitor. A fost o zi lunga și ne-a cam ajuns oboseala.
• Știam eu ca ai îmbătrânit, dar nici chiar asa, spune Oana râzând din bucatarie. Intr-adevăr a fost o seara încărcată de emoții. Ma bucur tare mult ca am reușit sa ne revedem după atâta timp, cu toții.
• Și eu ma bucur, ii spun cu sinceritate.
• Mațo, uite-ti cana cu vin. Am fugit la somn. Noapte buna tuturor!
• Noapte buna, Oana! răspundem noi.
• Mergem și noi, replica Robert, oferindu-i mâna Evei sa se ridice de pe canapea. Nu vii și tu la somn?

Aveam o strângere de inima când ii vedeam de mâna, dar nu ma puteam da de gol, asa ca am răspuns frumos ca nu merg încă. 

• Îmi savurez vinul adus de Oana și apoi ma bag și eu la nani. Mergeți liniștiti. Noapte buna!
• Noapte buna, atunci!

Nu a avut timp sau poate nu a vrut sa ma privească mai mult de o secunda. Au urcat amandoi la etaj, spre dormitoare. 

Rămasă singura, reușeam in sfârșit sa ma gândesc la ceea ce simteam. Am închis lumina și in casa și afara și stăteam la lumina focului. Îmi făceam scenarii in care el cobora și se așeza in spatele meu pe canapea, luându-mă in brate, și privind amandoi la șemineu. O șoaptă, o îmbrățișare, un tremur, o emoție. Visam și ma lasam purtată de gânduri, știind ca vor rămâne doar in fantezia mea.

Nu știu cât timp a trecut, dar la un moment dat tresar și observ ca focul se stinsese. Nici nu știu ce m-a trezit din visare. M-am ridicat și am mers in bucatarie unde mi-am încălzit ultimul vin rămas. Am ieșit afara și m-am asezat in fotoliu, cu cana aburinda lângă mine. Priveam tot in jur. Priveliștea era de un alb imaculat. O liniște în care iti auzeam și cele mai lăuntrice gânduri. Te pierdeai in spectacolul naturii. O atmosfera încărcată de magie, de speranța, de dorințe de împlinit. Cel puțin asa o simteam eu.

Atât de vrăjită eram de ce vedeam, încât nici nu am auzit usa cabanei deschizându-se. Abia când am văzut o silueta in umbra am sărit ca arsa, de spaima. Nu ma asteptam sa mai fie cineva treaz in casa. Sa fi fost vreo 3 noaptea. Nu reușeam sa deslușesc despre cine era vorba și nu mică mi-a fost mirarea când l-am văzut chiar pe Robert. 

• Doamne, ce m-ai speriat! inima deja începuse sa o ia razna când mi-am dat seama ca este el.
• Atât de urat sunt? spune zâmbind. Un zâmbet din acela care te face sa te pierzi, atârnând de buzele lui.
• Nu am spus asta, zic eu, zâmbind la rându-mi, doar ca nu credeam ca mai e cineva treaz la ora asta. Ai avut vreun coșmar ceva? Sau ai schimbat patul și e mai greu cu adaptarea? 

Încercam eu sa glumesc, sa nu îmi aud bătăile frenetice ale inimii. Și sa creez astfel, o discuție, fie ea și puerila. Liniștea ar fi fost prea dificila pentru noi, după tot ce ne spusesem. 

• Pur și simplu nu am reușit sa adorm. Stăteam cu ochii in tavan și m-am gândit sa cobor sa ma mai amortesc cu o cana de vin fiert. Însă când am ieșit din camera am auzit zgomot și când am ajuns in bucătărie, nici vin nu mai era. Și se uita râzând la cana mea ce dezvelește valuri de abur in aerul rece al nopții. Tu de ce nu dormi?
• Pai am ațipit in fata focului și nu știu ce anume m-a trezit. Probabil simtul realității, ca prea eram plecată spre visare, ii spun privindu-l pentru o secunda. L-am surprins ca ma privea insistent. Nu am reușit sa ii susțin privirea și am băgat repede nasul in cana cu vin. Poți sa stai jos, ca de asta sunt 2 fotolii, pe lângă masa asta, spun in spirit de gluma. Ma gandeam ca va spune ca prefera sa se întoarcă lângă Eva, însă nu a făcut-o. S-a asezat frumos și a desfăcut o pătura, pe care a întins-o frumos pe picioare. Apoi mi spune:
• Pai uite cum facem. Eu vreau niște vin și tu cred ca ai vrea niște pătura, la cum văd ca te uiți la a mea, și începe sa zâmbească. Împărțim?

Un pic socata de propunerea lui, având im vedere ca Eva e sus, m-a bufnit rasul. Deși tare mi-as fi dorit sa ma cuibăresc sub pătura aia, la pieptul lui, am rezistat tentației și am intrat in jocul lui de replici.

• Lasa, ca nu vreau sa iti iau sursa de caldura. Și, ca sa vezi ce fata buna sunt, iti dau și din cana mea cu vin. Robert ma privea amuzat, dar cu acel ceva in privire. Eu încercam sa rămân ferma pe poziție și sa nu trădez ce simteam. Însă aveam impresia ca și urșii polari din Antarctica îmi auzeau bătăile inimii. 
• Ce drăguța ești tu, spune el.
• Ca întotdeauna, domnule Robert! Si zâmbim complice amandoi. 

Un moment de liniște. Nimeni nu îndrăznea sa aducă in discuție acel “noi” și cred ca fiecare se gandea cum ar fi fost dacă....cred ca nici unul din noi nu știa cum sa mai înceapă o discuție, astfel ca îmi aprind o tigara. Primul fum îmi inunda plămânii și il simt purificator. Parca îmi da răgaz de la a găsi un subiect de discuție, astfel ca liniștea sa nu mai fie apăsătoare. Eram unul lângă altul, cu zeci de dorințe de împlinit și cu alte sute de gânduri de mărturisit. Însă nici unul nu spunea nimic. Pana când rupe Robert tăcerea.

• Fumezi?
• Mmmmm, doar câteodată.
• Mmmmm, când mai exact?
• Mmmmmmmm, când simt nevoia.
• Mmmmmmmmmm, si acum ce simți?

Mi s-au înmuiat picioarele instantaneu. Știam ca nu e o întrebare ușoară și nu știam dacă sa ii spun adevarul sau nu. Intr-un final, ii răspund.

• Paaaaiiii, simt ca mi-e frig și ca nu ar fi rea un pic de pătura și pentru mine. Mai simt cum natura parca da cel mai frumos spectacol și ca e suficient sa o privești, pentru a rămâne vrăjit pentru totdeauna.

Era cel mai bun răspuns. Scăpasem de provocare. Cel puțin asa credeam eu, pana la replica lui.

• Mhm....doar atât?
• Nu e suficient?
• Nu știu, de asta te întreb. Dar dacă tu ești sigura...și in timp ce spunea asta, se ridica și vine al naibii de aproape de mine. Se apleacă spre mine și ne privim in ochi. Eu deja eram pierdută din ceea ce credeam a fi o îmbrățișare, deși nu înțelegeam cum puteam face asta aici, cu riscul de a ne descoperi ceilalți. El îmi aseaza pătura pe umeri și, privindu-ma in ochi, așteptând parca sa vada reacția mea, îmi ia cana din mâna și soarbe o gura de vin, rămânând in picioare in fata mea, privindu-ma insistent.