viata ca un film...

Nu stiu cum va suna voua asta, insa mie, "viata ca un film", nu imi suna a nimic placut. De fapt fraza ar avea si o continuare...viata ca un film...prost...cu actori lipsiti de talent si cu un script idiot...un film la care nimeni nu s-ar inghesui nici sa dea cu matura spre sfarsit, d-apoi sa mai ia bilete...cam asa mi se pare mie viata mea in momentele acestea...lipsita de orice imbold...plina de critici, piedici, fatarnicii, minciuni...plina de oameni care nu stiu cum sa te "faca" mai repede...oameni perversi, rai, haini....acei "prieteni", despre care vorbeam in postarile trecute...intr-o astfel de lume nu prea iti mai raman multe de facut....decat sa te inchizi in tine si sa renunti la tot sau sa o iei de la capat intr-un loc cu totul strain...pe mine personal m-au incercat succesiv trei stari: la inceput am fost furioasa si frustrata de ce mi se intampla, hotarata sa aduc aceleasi prejudicii faptasilor....apoi a urmat starea de ignoranta, in care nimic nu ma mai uimea, cand ma asteptam la orice din partea oricui, fara sa mai am puterea sau dorinta sa mai ripostez sau sa mai raspund in vreun fel....ultima stare, cea in care ma aflu, este cea de izolare in sine, de evitare a oricarei interactiuni cu alte persoane de teama de a nu primi o alta lovitura....am ajuns sa ma ascund de lume, sa vreau sa nu mai stiu nimic de nimeni uneori, sa tanjesc dupa coltul meu de libertate, de liniste si de hrana spirituala...insa rautatea lumii ma atinge uneori chiar si aici, inauntrul sinelui meu. Oameni pe care ii credeam aproape, in care aveam speranta ca ma pot baza sau macar ca le pasa catusi de putin, s-au dovedit a fi niste fatarnici....oameni care, odata ce nu le mai esti de folos, nu stiu cum sa se descotoroseasca mai repede de tine....De ce trebuie sa fie asa? Cu totii stim ca lumea e un teren al pradatorilor, insa de ce trebuie ca intre noi, cei care ne consideram prieteni, sa ne vanam in halul asta? De ce?...e trist ca se intampla asa...eu am ramas cu o imensa tristete si dezamagire in suflet, insa cel mai rau imi pare de faptul ca orice lovitura lasa cate-o cicatrice, iar aceste cicatrici, adunandu-se, m-au schimbat...fata zambitoare si mereu vesela, pusa pe shotii si intotdeauna optimista a apus....de multisor chiar....tot ce a ramas este o relicva plina de resentimente, de tristete, dezamagire, cu un gust amar....tot ce a ramas este viata ca un film...de doi bani...

Yours truly,

Midnightcat

happiness :-|

Ce reprezinta de fapt cuvantul "fericire"? Nu cred ca putem o definitie standard care sa dezvaluie adevaratele sensuri ale acestui cuvant...sa spunem ce?! o stare de bine, veselie, plenitudine?!...am rata esentialul, partea profunda a acestui cuvant...cred ca definitia acestui cuvant difera de la persoana la persoana...fiecare poate descrie fericirea folosind termeni personali, bazati pe experienta acumulata prinvind acest sentiment...pentru ca o persoana sa se simta cu adevarat fericita, multiplele variabile care coexista in viata noastra de zi cu zi ar trebui sa fie aliniate si gradate pozitiv....ar trebui sa viata de familie, cu viata sociala, cu jobul, cu sanatatea sa fie in concordanta perfecta...se sa submita unei puteri deictice, in asa fel incat toate sa curga armonios pentru a crea acea stare de fericire, de beatitudine. Insa cum mai toti stim deja, acest lucru este imposibil. Niciodata nu vom putea pune la zid tot ce ne deranjeaza pe toate planurile, astfel sa ne putem bucura de fericirea absoluta. Intrebarea ce reiese este urmatoarea: care dintre cele 4 mari variabile atarna cel mai greu in balanta? care este cea care se degradeaza cel mai des? de ce?....toata lumea va fi de acord cand voi spune ca cea mai importanta latura este viata de familie, de cuplu. Jobul si sanatatea sunt si ele deosebit de importante, insa se mai pot rezolva cu impaciuiri, pastile etc. Viata sociala, importanta si ea, insa nu esentiala, poate fi rectificata destul de usor in cazul unor neplaceri. Ceea ce ne ramane este, asa cum am mai spus, viata in 2. Ea este si cea care se degradeaza cel mai des si mai adanc. De ce? Nu stiu daca am un raspuns in acest moment pentru intrebarea asta. Fiecare din noi avem o personalitate, cu defectele si calitatile ei. Pentru a convietui cat mai armonios trebuie sa gasim o cale de mijloc intre 2 persoane, sa se descopere si sa se accepte asa cum sunt, sau sa se slefuiasca reciproc pe masura ce clepsidra susura graunte de nisip....nimeni nu e perfect, nici pe departe, dar toti invatam la un moment dat sa acceptam anumite lucruri, idei, sentimente...ce se intampla insa daca acesta acceptare este de fapt o resemnare si nu o impartasire a unor lucruri? Atunci starea de toleranta se transforma intr-un calvar, pe care cei doi parteneri ai cuplului sau uneori doar unul dintre ei, il suporta pana la un moment dat. De ce la inceput toata lumea doreste sa schimbe pe toata lumea, ca mai apoi, dupa un timp, sa inceapa sa accepte anumite aspecte "odioase" in trecut?! De ce in suflet purtam niste sentimente si dam glas altora? De ce totul este pe atat de complex, pe cat este de simplu? De ce, de ce, de ce?.....intrebari fara raspuns....la randul meu, am cunoscut fericirea, chiar si pe cea deplina, insa pentru perioade foarte scurte de timp...exact ca o momeala pentru un peste ce urmeaza a fi prins in plasa pescarilor nemilosi....asa si fericirea mi-a ademenit pasii in casa ei, pentru a ma azvarli pe dusa din dos mai apoi....intrebarea care se iveste este: oare voi mai pasi vreodata treptele lacasului ei? sau voi inceta sa mai respir incercand lucrul asta? se merita se lupti pentru cateva clipe de fericire? sa platesti apoi atat de scump indrazneala de a accede catre asa ceva? poate ca e mai bine sa traiesti resemnat...sa nu mai speri in povesti si sa incerci sa mergi mai departe cu ce ti-a mai ramas, fie ca este vorba de o urma de lacrima p obraz, un gol in suflet sau o poza prafuita intr-o rama...