Nu zic ca ar fi neaparat un lucru rău, atâta timp cât nu uiți sa privești și la "acum", iar uneori chiar sa meditezi la "atunci".
Suntem tot timpul grăbiți sa facem ceva, sa ajungem undeva. Niciodată nu e timp. Nu mai avem timp sa așteptăm la coada la magazin, in timp ce permitem unei femei însărcinate sa treacă in fata. Nu mai e vreme nici sa cedam locul bătrânilor, pentru ca suntem mereu obosiți, mereu in mișcare. Nu mai avem timp sa ascultam ruga unei bătrâne, ce vinde pe trotuar ceea ce a cules cu ale ei mâini tremurânde, din bătătura casei sale....graba nu ne mai permite nici sa întindem o mâna de ajutor aproapelui in nevoie, sau îngrijirea unui animal rănit, ce zace pe marginea drumului, cu ochii in lacrimi și resemnat la durere.
Oare când ni s-au închis sufletele atât de mult, încât sa fim orbi la lumea ce ne înconjoară? Oare când am ales sa lăsam clipele sa treacă pe lângă noi? Oamenii sa devină invizibili, in ochii celui ce cu graba se îndreaptă spre prăpastie?
Sa fie societatea de vina? Sa fie explozia asta tehnologică, cauza tuturor "ochelarilor" lumii?
De când am învățat sa trăim online, am uitat sa vedem offline, dincolo de rețea. Am uitat sa visam, sa privim, sa atingem, sa trăim. Am uitat ce înseamnă viața, in toată complexitatea ei, și am început sa ignoram trecea implacabila a timpului. Dar vai de noi, muritori, ce nu realizam ziua de azi, ce nu știm a ne aminti de ziua de ieri, vrăjiți fiind de iluzia zilei de mâine. Căci timpul nu iartă pe nimeni. El nu se oprește in loc și nici nu se întoarce pentru nici unul dintre noi. Ne vom trezi la batranete, singuri și pustiiti, in suflet cu un gol imens, cu lipsa amintirilor anilor ce au trecut. Eram prea îndârjiți in lupta pentru "mâine", pentru a putea realiza ziua de "azi".
Azi-dimineata mi-am luat cafeaua și cornul și am ieșit pe terasa barului, ce este situată lângă o strada destul de traficata. M-am asezat frumușel la o masa și am început sa admir tot ceea ce ma înconjura. Priveam oamenii cum treceau îngândurați, fără măcar sa vadă pe unde merg. Mașinile ce se derulau prin fata mea, cu șoferii grăbiți a ajunge "undeva". Și deodată parca totul s-a oprit. Parca eram intr-o bula temporala. Toate lucrurile se desfășurau ca mai înainte, eram doar eu care ma oprisem. Îmi ingaduisem câteva minute de "trăit", de simțit, de privit.
A fost o experiența nemaipomenita. Atunci am inteles ca nu am uitat sa visez, nu am uitat de "azi" și cu drag îmi amintesc de "ieri". Am știut ca graba asta permanenta nu aduce niciun beneficiu. Am inteles ca trebuie sa facem mult mai mult, decât sa supraviețuim de azi pe mâine. Trebuie sa ne amintim sa trăim, sa avem emoții, sa vorbim, sa simțim, sa atingem oameni, lucruri, locuri....sa ne amintim sa lăsam in urma noastră clipe și momente, de care sa ne amintim cu drag peste ani.
Trebuie sa ne reamintim sa apreciem ziua de azi, prezentul, pentru ca el este singura certitudine, pe care o avem. "Ieri" e poveste, iar "mâine" e iluzie. Il avem doar pe "azi".
Hai sa ne trezim și sa nu lăsam ca aceasta societate gri și săracă din punct de vedere emoțional, sa ne călăuzească pașii către un final incert. Hai sa ne coloram cerul speranței și camera iubirii, și sa ne întoarcem la adevăratele valori. Sa ne amintim ce înseamnă familie, loialitate, respect, bun-simt și omenie. Sa nu lasam graba și mediocritatea sa ne macine eul, sa ne transforme spiritul intr-un pietroi cioplit. Hai sa ne șlefuim sufletele, încât sa strălucească lumini de diamant. Hai!....
Ultima picătura de cafea s-a răcit de mult, iar cerul este iarăși gri. Ma pregătesc, ma ridic și dau sa plec, când, dintr-un colț al străzii, observ un bătrân ce ma privește curios, dar cu nădejde. Văzuse și el culoarea din momentul meu. I-am zâmbit și am inteles ca mai este o speranța. Nu totul e pierdut...
Midnightcat
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu