De poveste

E fain sa fii iarasi printre prietenii de odinioară. Te uiți la fiecare dintre ei și vezi cât s-au maturizat și ce intorsaturi a luat viața fiecăruia dintre ei. Meditam asa asupra lucrurilor, când ma trezește din visare un “Ralucaaaa”, tare și răspicat. 

• Da mey, te ascult! 
• Ori dormeai cu ochii deschiși? 
• Nu, nu! Eram foarte atenta la ce se discuta.

Nu prea il convinsesem prea mult pe V., unul din amicii mei, pentru ca încă ma privea suspect. 

Încercam sa par cât se poate de prezenta și sa nu îmi dau de gol zbuciumul interior. Nimeni nu trebuia sa știe ce a fost, și poate încă mai este, in sufletul meu și al lui. Cu atât mai mult cu cât fiecare a făcut propriile alegeri, el având acum alături o soție. 

Ma uitam pe furiș sa ii văd chipul, sperând ca o privire sa trădeze ceea ce simțea. Dar era precaut. Precaut sau indiferent? Greu de descifrat. 

Nu schița niciun zâmbet in afara a ceea ce i se părea cu adevărat amuzant. Nu făcea niciun efort in plus pentru a se simți bine. Era natural. Eram între prietenii de o viața....dintr-o prima viața, când lucrurile erau diverse, iar noi eram copii. Nici nu visam unde aveau sa ne poarte pașii in viitor. 

După câteva povestiri și glume între noi, ca doar ne permitem, am zis sa nu o fac tocmai acum pe “rușinoasa retrasa”, mai ales ca nu îmi sta in caracter. Și uite asa, ma trezesc ca il întreb pe el, Robert:

• Și ce mai zici mai Robert? De o viața nu ne vedem. Totul bine? Cum e viața de om însurat?

După o privire surprinsă și un surâs imperceptibil aproape, îmi spune:

• Eh, cum sa fie, bine. Am ajuns la etapa când trebuia sa o fac și pe asta, nu?! 
• Da, corect! E bine ca ai reușit sa iti păcălești soția ca ești baiat de treaba.

Si am zâmbit befard. Toți începuseră sa rada la replica mea. Mi-am întors privirea către ea, soția lui, ce parca il sorbea din priviri, in timp ce se amuza la gluma mea.

• Sa știi ca și noua, la început, ni s-a părut foarte ok. Mai târziu am aflat ca nu știe și el sa dea un semn de viața la prieteni și ca e tare incapatanat. 
• Da, da! Recunosc ca le are pe ale lui, dar am vazut in el barbatul pentru mine. Deci, mai inchid ochii la sosetele nebagate in cos uneori.

Simpatica Eva. Tine si la gluma. Mi-a lasat o impresie buna. Poate am fi fost prietene, daca nu as fi fost atat de prinsa in mrejele povestii cu sotul ei. Dar asta nimeni nu o stia si nici nu trebuia sa o afle. 

• Raluca, lasa prostiile, tu nu te pui la casa ta?
• Pai de ce, frate, cand pot sa ma pun la casa altcuiva?!

Si toti am izbucnit in ras. I-am surprins atunci lui Robert o privire scurta si plina de inteles. Stia ca il tachinez si stia ca imi place sa fac asta, daca aveam ocazia. Iar acum eram pe cea mai mare scena, fata in fata, dar atat de departe. 

Mereu ma intrebasem cum ar fi fost sa ne vedem si sa nu putem fi altceva decat amicii din copilarie. Sa nu ne putem atinge sau sopti, ci doar sa ne putem privi, stiind tot, înțelegând tot cu un zâmbet.

Și uite ca momentul asta a venit. Nici nu știam cum voi reacționa, sau cum va fi el. Ce vom simți sau ce vom gândi. 

După atâtea declarații și un amalgam de sentimente, uite-ne ajunși la momentul real, când putem fi aproape, dar nu alături. 

După alte câteva ore de povestiri și aduceri aminte, deja ma simteam ca acasă. Parca nu as fi plecat din gasca asta niciodată. Ma simteam tare bine între ei, amintindu-ne vremurile frumoase. 

Eram cu toții strânși intr-o faina cabana, rustica, la munte. Sa va descriu priveliștea? Mi-e ca ma veți invidia pentru ce îmi era dat sa văd. Era o seara de iarna, nu foarte geroasa, însă plină de sclipirea alba a zăpezii. O nea perfecta pe alocuri, neatinsa de urmele pașilor noștri. Bolta era plină de licarirea stelelor, ce iti tăiau rasuflarea cu maiestuozitatea cu frumusetea lor, departe de luminile orașului. Aerul, un pic tăios, era proaspăt și suficient de rece încât sa formeze aburi la fiecare respirație a noastră.

In casa, un șemineu imens ne încălzea trupurile și sufletele. O oala mare de vin fiert, cu mar și scortisoara, ne îmbia simțurile și ne desfăta mintea. Eram veseli și îmbujorați, bucuroși de locuri, dar mai ales de oameni, de regăsirea noastră. 

Trecut de ora 12 noaptea, gasca a început sa se împuțineze pana ce am mai rămas doar eu, Robert și Eva, și alți 2 prieteni. 

• Frate, ați văzut cat e ceasul? Cred ca mergem și noi la somn. Raluca urci?
• Nu, prefer sa mai stau puțin, sa ma ia somnul mai bine.
• Iti mai aduc niște vin fiert?
• Dacă ești drăguța, ii spusesem Oanei, mi-ar face o favoare. Rămân datoare cu o cafea pentru mâine dimineata.
• Stai liniștita! Ce nu fac eu pentru prieteni?! Robert, vreți și voi vin?
• Nu, mersi, Oana. Cred ca ne retragem și noi la dormitor. A fost o zi lunga și ne-a cam ajuns oboseala.
• Știam eu ca ai îmbătrânit, dar nici chiar asa, spune Oana râzând din bucatarie. Intr-adevăr a fost o seara încărcată de emoții. Ma bucur tare mult ca am reușit sa ne revedem după atâta timp, cu toții.
• Și eu ma bucur, ii spun cu sinceritate.
• Mațo, uite-ti cana cu vin. Am fugit la somn. Noapte buna tuturor!
• Noapte buna, Oana! răspundem noi.
• Mergem și noi, replica Robert, oferindu-i mâna Evei sa se ridice de pe canapea. Nu vii și tu la somn?

Aveam o strângere de inima când ii vedeam de mâna, dar nu ma puteam da de gol, asa ca am răspuns frumos ca nu merg încă. 

• Îmi savurez vinul adus de Oana și apoi ma bag și eu la nani. Mergeți liniștiti. Noapte buna!
• Noapte buna, atunci!

Nu a avut timp sau poate nu a vrut sa ma privească mai mult de o secunda. Au urcat amandoi la etaj, spre dormitoare. 

Rămasă singura, reușeam in sfârșit sa ma gândesc la ceea ce simteam. Am închis lumina și in casa și afara și stăteam la lumina focului. Îmi făceam scenarii in care el cobora și se așeza in spatele meu pe canapea, luându-mă in brate, și privind amandoi la șemineu. O șoaptă, o îmbrățișare, un tremur, o emoție. Visam și ma lasam purtată de gânduri, știind ca vor rămâne doar in fantezia mea.

Nu știu cât timp a trecut, dar la un moment dat tresar și observ ca focul se stinsese. Nici nu știu ce m-a trezit din visare. M-am ridicat și am mers in bucatarie unde mi-am încălzit ultimul vin rămas. Am ieșit afara și m-am asezat in fotoliu, cu cana aburinda lângă mine. Priveam tot in jur. Priveliștea era de un alb imaculat. O liniște în care iti auzeam și cele mai lăuntrice gânduri. Te pierdeai in spectacolul naturii. O atmosfera încărcată de magie, de speranța, de dorințe de împlinit. Cel puțin asa o simteam eu.

Atât de vrăjită eram de ce vedeam, încât nici nu am auzit usa cabanei deschizându-se. Abia când am văzut o silueta in umbra am sărit ca arsa, de spaima. Nu ma asteptam sa mai fie cineva treaz in casa. Sa fi fost vreo 3 noaptea. Nu reușeam sa deslușesc despre cine era vorba și nu mică mi-a fost mirarea când l-am văzut chiar pe Robert. 

• Doamne, ce m-ai speriat! inima deja începuse sa o ia razna când mi-am dat seama ca este el.
• Atât de urat sunt? spune zâmbind. Un zâmbet din acela care te face sa te pierzi, atârnând de buzele lui.
• Nu am spus asta, zic eu, zâmbind la rându-mi, doar ca nu credeam ca mai e cineva treaz la ora asta. Ai avut vreun coșmar ceva? Sau ai schimbat patul și e mai greu cu adaptarea? 

Încercam eu sa glumesc, sa nu îmi aud bătăile frenetice ale inimii. Și sa creez astfel, o discuție, fie ea și puerila. Liniștea ar fi fost prea dificila pentru noi, după tot ce ne spusesem. 

• Pur și simplu nu am reușit sa adorm. Stăteam cu ochii in tavan și m-am gândit sa cobor sa ma mai amortesc cu o cana de vin fiert. Însă când am ieșit din camera am auzit zgomot și când am ajuns in bucătărie, nici vin nu mai era. Și se uita râzând la cana mea ce dezvelește valuri de abur in aerul rece al nopții. Tu de ce nu dormi?
• Pai am ațipit in fata focului și nu știu ce anume m-a trezit. Probabil simtul realității, ca prea eram plecată spre visare, ii spun privindu-l pentru o secunda. L-am surprins ca ma privea insistent. Nu am reușit sa ii susțin privirea și am băgat repede nasul in cana cu vin. Poți sa stai jos, ca de asta sunt 2 fotolii, pe lângă masa asta, spun in spirit de gluma. Ma gandeam ca va spune ca prefera sa se întoarcă lângă Eva, însă nu a făcut-o. S-a asezat frumos și a desfăcut o pătura, pe care a întins-o frumos pe picioare. Apoi mi spune:
• Pai uite cum facem. Eu vreau niște vin și tu cred ca ai vrea niște pătura, la cum văd ca te uiți la a mea, și începe sa zâmbească. Împărțim?

Un pic socata de propunerea lui, având im vedere ca Eva e sus, m-a bufnit rasul. Deși tare mi-as fi dorit sa ma cuibăresc sub pătura aia, la pieptul lui, am rezistat tentației și am intrat in jocul lui de replici.

• Lasa, ca nu vreau sa iti iau sursa de caldura. Și, ca sa vezi ce fata buna sunt, iti dau și din cana mea cu vin. Robert ma privea amuzat, dar cu acel ceva in privire. Eu încercam sa rămân ferma pe poziție și sa nu trădez ce simteam. Însă aveam impresia ca și urșii polari din Antarctica îmi auzeau bătăile inimii. 
• Ce drăguța ești tu, spune el.
• Ca întotdeauna, domnule Robert! Si zâmbim complice amandoi. 

Un moment de liniște. Nimeni nu îndrăznea sa aducă in discuție acel “noi” și cred ca fiecare se gandea cum ar fi fost dacă....cred ca nici unul din noi nu știa cum sa mai înceapă o discuție, astfel ca îmi aprind o tigara. Primul fum îmi inunda plămânii și il simt purificator. Parca îmi da răgaz de la a găsi un subiect de discuție, astfel ca liniștea sa nu mai fie apăsătoare. Eram unul lângă altul, cu zeci de dorințe de împlinit și cu alte sute de gânduri de mărturisit. Însă nici unul nu spunea nimic. Pana când rupe Robert tăcerea.

• Fumezi?
• Mmmmm, doar câteodată.
• Mmmmm, când mai exact?
• Mmmmmmmm, când simt nevoia.
• Mmmmmmmmmm, si acum ce simți?

Mi s-au înmuiat picioarele instantaneu. Știam ca nu e o întrebare ușoară și nu știam dacă sa ii spun adevarul sau nu. Intr-un final, ii răspund.

• Paaaaiiii, simt ca mi-e frig și ca nu ar fi rea un pic de pătura și pentru mine. Mai simt cum natura parca da cel mai frumos spectacol și ca e suficient sa o privești, pentru a rămâne vrăjit pentru totdeauna.

Era cel mai bun răspuns. Scăpasem de provocare. Cel puțin asa credeam eu, pana la replica lui.

• Mhm....doar atât?
• Nu e suficient?
• Nu știu, de asta te întreb. Dar dacă tu ești sigura...și in timp ce spunea asta, se ridica și vine al naibii de aproape de mine. Se apleacă spre mine și ne privim in ochi. Eu deja eram pierdută din ceea ce credeam a fi o îmbrățișare, deși nu înțelegeam cum puteam face asta aici, cu riscul de a ne descoperi ceilalți. El îmi aseaza pătura pe umeri și, privindu-ma in ochi, așteptând parca sa vada reacția mea, îmi ia cana din mâna și soarbe o gura de vin, rămânând in picioare in fata mea, privindu-ma insistent.